Voi supravieţui(?)

you can cry

or you can eat.

but if you die,

you get rid of all this shit.

          Prima zi de clasa a X-a... N-a fost extraordinar. Ca să fiu sinceră, nu a fost nici atât de rău pe cât mă aşteptam să fie. Oricum, e doar prima zi. De mâine încolo începe „distracţia”...
          Lume nouă prin şcoală. Săracii bobocei, nici nu ştiu ce urmează. Colegi de clasă noi. Aceeaşi profesori. Aceleaşi păreri proaste pe care le avem unii despre alţii - lucru care nu avea cum să se schimbe peste vară. Stare foarte naşpa, chef mai puţin decât oricând. Oboseală psihică. Silă cât cuprinde. Cam asta a fost azi la şcoală, în câteva cuvinte.
          Culmea e că nu am plâns deloc. Nici azi-noapte, nici în dimineaţă şi nici după ce am venit de la liceu. Ceea ce e un lucru incredibil, aproape de rangul unei realizări.
          Nu-mi este prea bine. Se pare că depresia nu are de gând să-mi dea pace. Evident, nici nu ar avea cum, nu prea curând. Mai am de îndurat, mai am... Nu ştiu cât înţelege cineva care tocmai citeşte cele scrise, dar nu-mi cer scuze. Monştrii ăştia s-o facă. Din cauza lor mă simt astfel.
          Deocamdată nu am prea multe de povestit. Revin aici când voi avea sentimentul că nu mai pot, ceea ce, să fim serioşi, se va întâmpla cât de curând...

Sep. '13 vs. sep. '14

          Îmi pare rău că scriu despre asta pentru a doua oară pe blog într-un interval de numai două zile, dar mă stresează ca dracu' gândul că de luni iar începe chinul... Şi reciteam ce scrisesem anul trecut despre prima zi de liceu... Ce e cu albastru sunt, evident, completările şi comentariile persoanei mele din prezent, care a trecut prin iad între timp...

          Plecasem de acasă oarecum încerzătoare. („Încrezătoare”!... Dragă eu din trecut, chiar că nu ştiai ce te aşteaptă!) Sincer, credeam că o să am mari emoţii, că inima o să îmi bată cu putere. N-a fost şi în cazul meu. (Se pare că nu necunoscutul mă sperie, ci ceea ce deja cunosc, dacă e să compar ce simţeam atunci cu ceea ce simt acum.) Când am intrat pe poarta şcolii, m-am amestecat prin mulţime şi am aşteptat apoi să înceapă festivitatea.
          (...) Am făcut cunoştinţă cu câţiva dintre viitorii colegi. (Vorba vine.) De fapt, mai mult am stat singură. (Am încercat să vorbesc şi eu cu lumea, să mă... „împrietenesc” - parcă aşa se obişnuieşte să se spună -, iar orice facea era în zadar.) (...) Toţi mi se pare că sunt nişte clone. (...) În prima zi am observat că toată lumea e ciudată, foarte ciudată aici. [Sau poate nu ei sunt ciudaţi, ci eu sunt anormală...?] (Am luat în calcul şi posibilitatea asta.) (...) LICEUL E UN INFERN

          Da... Aşa încheiasem. Că liceul e un infern şi că e cel mai mare coşmar al meu. Interesant este că înainte de a face cunoştinţă cu cnoi colegi, aveam o cu totul altă părere. Nu credeam că va fi cine ştie ce, că toată lumea se va înţelege cu toată lumea, că vom avea profesori de treabă, no homeworks şi aşa mai departe. Iar în ciuda acestui fapt, mi-am dat seama că urma să fie mult mai rău decât îmi închipuiam eu că va fi, ca de exemplu curvele alea din filmele americane cu liceeni chiar există şi în realitate, iar secături sunt mai multe decât ar putea crede cineva. Câteodată am impresia că toate lichelele din oraş s-au strâns fix în acelaşi liceu unde merg.
          Partea cea mai nasoală? Că se înmulţesc. Inclusiv în clasa din care fac parte. Vorba vine că fac parte...
          Poate voi supravieţui. Poate.

Scriu şi tot scriu...

          Stăteam şi răsfoiam caietele mele, „jurnalele”, toate acele pagini de cuvinte, câte un abţibild ici-colo, uneori desene - desene la fel de reuşite, ca şi cum le-aş fi făcut cu ochii închişi; nu contează, le preţuiesc, sunt făcute de mine.

          Cred că am început să scriu prin clasa a II-a sau a III-a. Mi-a plăcut mult de la bun început. De ce? Nu ştiu! Îmi spusese doar să încerc. Şi apoi am scris si am tot scris... M-am apucat din curiozitate; am continuat dintr-un motiv necunoscut.

          Se cunoaşte faptul că scrisul este un fel de terapie. Pe mine mă ajută enorm de mult. O dată să-mi dau seama de anumite lucrui, unde greşesc ori care e problema exact, şi în plus mă ajută să mă cunosc mai bine şi să mă înţeleg. Iar când recitesc ce scrisesem la o anumită dată despre o fază mai grea prin care trceam, parcă nu mi se mai pare chiar atât de naşpa pe cât credeam că eu că era atunci. (Poate fiindcă totul se complică din ce în ce mai mult.)

          Mă întrebam aşa... cum mă voi simţi, unde voi fi, ce voi face peste, să zic, cinci ani... Şi ce voi crede atunci despre ceea ce sciu eu acum. Sper să fiu într-un loc căruia chiar îi aparţin, să am măcar câţiva prieteni adevăraţi, să fac ce-mi place, să-mi placă ce fac, să fi ales o facultate ca lumea şi să fi scăpat de starea asta tâmpită de depresie, anxietate şi scârbă faţă de toate fiinţele astea din jurul meu...